Să construim închisori din averile confiscate

Sharing is caring!

O astfel de măsură ar adăuga un înțeles inedit expresiei în folosul propriu”, cu referire la persoanele acuzate de corupție și finalizate cu condamnare la închisoare și confiscarea averii.

Propunerea aparține judecătorului Cristi Danileț, exasperat de apatia autorităților, aparent neputincioase să amelioreze condițiile de detenție ale persoanelor condamnate la închisoare. Pe toată perioada de aplicare a recursului compensatoriu, Ministerul Justiției, condus de Tudorel Toader, a alocat 0 fonduri pentru repararea penitenciarelor sau pentru construcția unora noi.

Puteți urmări aici dialogul dintre judecătorul Danileț și colegul nostru Andi Cârlan, pe marginea ultimelor știri legate de recursul compensatoriu.

Legea recursului compensatoriu, prin mecanismul de liberare condiționată, funcționează ca un act reparatoriu automat pentru toți infractorii (violenți sau nonviolenți) și anulează, în fapt, ideea de justiție. În opinia judecătorului Danileț, mecansimul instituit prin această lege reprezintă o încălcare a separării puterilor în stat deoarece determină reducerea necondiționată a pedepsei stabilite inițial de către un judecător.

Pentru fiecare 4 ani de închisoare efectuați, un infractor primește o reducere de aproape un an din pedeapsă. Această facilitate se poate cumula cu altele care permit reducerea pedepsei, cum sunt cele legate spre exemplu de buna purtare și prestarea muncii în perioada de detenție.

Statul a construit un sistem tranzacțional cu infractorii. Libertatea este negociabilă și statul pretinde că știe ce face. Cifrele spun însă altceva. Rata de recidivă în cazul infractorilor este între 60-70%. Așa după cum spune judecătorul Danileț, recidiva nu înseamnă neapărat 1-2-3 luni ci pot fi 1-2-3 ani. În cazul infracțiunilor sexuale, rata de recidivă urcă la 80-90%.

Agresiunile sexuale sunt foarte numeroase în România. Până de curând ele au fost un subiect tabu dar victimele încep să prindă curaj și să depună plângeri. Nivelul ridicat de recidivă pentru acest tip de infracțiuni (viol și agresiuni sexuale asupra minorilor) reprezintă un pericol semnificativ la nivelul societății iar recursul compensatoriu nu face decât să-l amplifice.

Recidiva nu înseamnă doar agresiune asupra cetățenilor onești, ci practic un eșec al legii penale. Ea aduce închisorile în punctul din care s-a plecat, adică aglomerarea lor.

Infractorii nu par deloc dornici să rămână în libertate. De fapt, nu libertatea în sine credem că îi sperie, cât responsabilitatea asociată ei. Cei mai mulți dintre infractori nu reușesc (re)integrarea în comunitate. Nu-și găsesc un loc de muncă pentru că de cele mai multe ori cazierul pe care îl târăsc după ei sperie angajatorii.

Doar la Stat poți fi parlamentar sau primar dacă ai cazier, afirmă judecătorul Danileț,

Lipsesc cifrele care să arate în ce măsură statul – autoritățile locale, agențiile de șomaj – sprijină angajarea foștilor deținuți, contribuind în mod efectiv la reinserția lor în societate. Se pare că societatea este mai degrabă interesată să-i pună la muncă pe perioada în care își ispășesc pedeapsa – este mai ieftin și implică mai puțină răspundere.

În opinia judecătorului Danileț, angajatorii solicită cazierul judiciar pentru orice fel job, limitând în acest fel accesul la piața muncii al persoanele condamnate. El afirmă, de asemenea, că o astfel de practică este foarte răspândită în țară. Ea ar fi, prin prisma reglementărilor GDPR, ilegală, deoarece solicitarea cazierului judiciar ar trebui să se facă, în opinia specialiștilor, doar în cazurile prevăzute expres de către lege.

Tranziția de la viața în închisoare la viața în libertate (n.n. în normalitate) ar trebuie să fie ușurată prin serviciile de probațiune, înființate la nivelul fiecărui județ. În acest moment, serviciile de probațiune nu pot face față unui număr mare de deținuți eliberați din penitenciare, în condițiile în care nu au personal, dotare tehnică și resurse financiare suficiente. Autoritățile, ca în atâtea alte rânduri, nu spun deschis ‚NU VREAU’ sau ‚NU MĂ INTERESEAZĂ’, ci doar subminează, sub forma subfinanțării, orice efort real de a face ca lucrurile să se întâmple și să producă rezultatele dorite.

Subfinanțarea este forma cea mai abjectă de subminare a oricărei încercări de a construi o societate funcțională, deoarece pleacă de la premisa că se poate cu mai puțin chiar și atunci când este evident că nu se poate. Doar pentru că se obțin rezultate – anemice și inconsistente – nu înseamnă că scopurile au fost atinse. Și, să nu uităm un lucru important, timpul irosit în așteptarea acestor rezultate firave. Nu este vorba de un timp abstract, este vorba de viața noastră, irosită în așteptarea normalității, despre care știm doar că există și este posibilă.

Iar uneori și din păcate tot mai des, timpul pierdut se traduce în vieți pierdute. Pentru totdeauna.

Liberarea condiționată ca urmare a recursului compensatoriu este, în esență, o formă de subfinanțare a sistemului de detenție.
Statul oferă compensații care nu-l costă efectiv niciun ban, dar pentru care toți cetățenii onești plătesc din greu și timp îndelungat. Și, așa cum afirmă unii specialiști, este posibil să plătim în continuare chiar dacă recursul compensatoriu va dispărea sau va fi modificat. Conform acestei opinii, recursul compensatoriu în forma actuală ar putea fi aplicat până când toți deținuții aflați în închisoare la data intrării lui în vigoare ar urma să beneficieze de această facilitate. În opinia noastră, însă, nu disputele juridice pe marginea acestei interpretări vor rezolva cu adevărat problema, ci efectuarea investițiilor necesare în sistemul penitenciar.

Facebook Comments

Sharing is caring!

Start typing and press Enter to search